Prin ochii demonului interior

Privea cerul, cu lacrimi în ochi. Apunea soarele, stătea să plouă și ea... Ea stătea pe banca putrezită din parc; uitându-se la soarele care dispărea, lăsând în urmă o dâră roșiatică. Vedea apusul și își amintea de sufletul ei; și el se stingea la fel ca și soarele.
O dureau toate oasele, simțea cum abia respirã și nu se putea opri din plâns. O durea... O durea totul, dar mai ales, o durea inima. Inima o durea enorm pentru că i-a fost frântă în mii de bucăți. Nu, nu i-a frânt vreun băiat inima, ci ea. Ea și-a frânt propria inimă, ea s-a distrus pe sine prin atâtea greșeli. Se uita în gol și se gândea ce rost mai are să continue? Ar continua să rănească oameni și să se distrugă pe sine. Începu să plouă mărunt, iar ea zâmbea. Zâmbea pentru că adora ploaia. Adora ploaia pentru că nimeni nu o putea vedea plângând, atunci când picăturile de ploaie îi umezeau chipul... Se uita la picături, stând sub un pom și și-a aprins, cu greu, o țigară. A tras un fum, o dureau plămânii în ultimul hal. El a venit și i-a aruncat țigara, strângând-o în brațe, vrând parcă să nu o mai lase să plece și a doua oarã. I-a șters lacrimile și i-a spus:
- Sunt aici...