La o cafea cu un distrus.

Scriu această postare, încercând să înțeleg un insensibil, dar sunt poate prea sensibilă să o fac. Privesc în trecutul lui și văd care e problema. Inima lui și-a dăruit-o necondiționat unei fete care și-a bătut joc de ea.
Privesc în ochii lui și nu văd nimic, văd un întuneric absolut, înconjurat de ură și durere. Îi privesc mâna și văd atâtea tăieturi adânci și atâtea lacrimi ce au curs pe el. Îl privesc în timp ce îmi povestește cum a intrat în comă alcoolică și îi simt în voce sufletul bandajat cu ură. Zâmbește, râde, e fericit și minte cu nerușinare. Ăsta e mecanismul lui de autoapărare. Nu are ce să facă, a crescut într-un cartier distrus și a devenit un delicvent. Născut să dezamăgească, micul copil a început să crească, să iubească și rănit fiind a început să urască. Să rănească atâtea persoane că nici el nu mai știe cine e... Se uită la monstrul din oglindă și începe să creadă că ăsta e el de fapt. Când el de fapt este un suflet rănit, pierdut într-un loc depravat.